Rezumat:
Biruind moartea s-a făcut conducătorul şi stăpânul adevărat al vieţii. Dar şi în faţa mormântului deschis, au început îndoielile, gândirea divină a fost profanată da aceeaşi necredinţă a poporului evreu, care se întreba, cum a fost cu putinţă una ca aceasta? Şi cum puteau face altfel aceia cari o viaţă întreagă au dus lupta cu Fiul lui Dumnezeu. Negaţia divină din trecut a trecut în lume, şi raţionaliştii de atunci ca şi cei de azi, încearcă mereu pe atâtea căi ca să întunece misterul sfânt al învierii.
Dar acest mister sfânt nu poate fi negat, căci el stă la temelia lumii creştine. Despre această „minune a minunilor” sfântul apostol Pavel ne spune, că dacă am nega-o zadarnică ar fi toată străduinţa şi tot ce am face noi: „Iar dacă Hristos n-a înviat zadarnică este credinţa Voastră. Sunteţi şi acum în păcatele Voastre” (ICor.XV,17); iar păcatul acea negaţie a spiritualităţii noastre omoară virtutea, făcând ca să triumfe fărădelegea, care aduce peirea sufletului.
Grea a fost chemarea Mântuitorului lisus Hristos şi multe a trebuit ca să îndure din partea necredincioşilor. Necredinţa Evreilor, şi a lumii moderne de azi a zdruncinat temeliile spiritualismului — dar cuvintele Mântuitorului răsună şi azi: „Eu am venit ca lumină în lume, pentru oricine care crede în Mine, să nu rămână în întunerec” (loan XII.46)
Cu drept cuvânt ne spune un mare exeget creştin despre înviere: „Acest mare fapt cel mai mare din istoria lumii — după acela al întrupării Cuvântului, a cărui consecinţă naturală este, că prezintă toate garanţiile din punct de vedere al criticii istorice… „că într’adevăr Domnul a-nviat şi s-a arătat lui Simon” (Luca XXIV, 34). Această veste îmbucurătoare transmisă de Apostoli a servit ca deviză Bisericii Iui Hristos, din prima zi a întemeierii şi până în zilele noastre şi ea va rămâne până la sfârşitul veacurilor.”
Ziua învierii să fie ziua luminii sfinte atunci când omul trudit de grijile zilnice găseşte „Adevărul, Calea şi Viaţa” — Adevărul mai presus de fire — Adevărul de la începutul Lumii, Calea credintei creştine şi Viaţa eternă.
Dincolo de filozofia păgână şi de sistemele de negaţie ale divinităţii, găsim faptul istoric, real, al învierii lui lisus Hristos, găsim minunata învăţătură a Aceluia, care a biruit împărăţia morţii şi a restabilit valoarea spirituală a fiinţei umane.
Invierea, este mersul adevărat al credinţei creştine, ea e supremul argument de lume spirituală faţă de lumea necredincioşilor şi a materialiştilor.
In această zi de mărire cerească trebuie să răspundem cu toată sinceritatea sufletului nostru, repetând cuvintele sf. Evanghelist Luca:
„Adevărat că a-nviat”!
Patimile si invierea lui Hristos
La ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit” – a spus evanghelistul loan (cap. 1., vers 11 ) despre lisus Hristos. La poporul său israelit a venit şi acest popor n-a vrut să-l primească. Evreii nu numai că n-au recunoscut în lisus pe Mesia mult aşteptat şi prevestit de profeţi, dar l-au batjocurit, l-au tratat ca pe un tâlhar, l-au făcut să pătimească şi l-au condamnat la moarte prin răstignire pe cruce.
De ce a fost răstignit lisus chiar de poporul său? Pentru ce n-au vrut jidovii să-l recunoască pe lisus ca pe Mântuitorul lor?
Răspunsul îl găsim în mentalitatea şi spiritul poporului evreesc de atunci, create de starea lor politică şi de suferinţele subjugării lor din vremea venirii Mântuitorului.
Evreii erau mândri pe trecutul lor glorios, iar istoria biblică ne arată că ei se bucurau totdeauna de protecţia şi providenţa lui Dumnezeu. Ei nu puteau să-şi închipuie pe seama lor decât o situaţie dominantă asupra celorlalte popoare şi încrederea lor în puterea tradiţională a rasei lor mergea aşa departe, încât, cu aproape şase secole înainte de naşterea lui lisus Hristos, se împotriviră în contra regelui Nabukodonosor al Babilonului şi nu mai voiră să-i plătească dări. Probabil credeau că este datoria lui Dumnezeu, care îi ocrotise în trecut, să-i scape şi de data aceasta de dominaţiunea străină. Regele Babilonului se supără atunci aşa de mult, încât distruse Ierusalimul şi puse stăpânire pe împărăţia lui Iuda, iar pe Evrei îi duse în exil la Babilon. Nu mai veni nici Dumnezeu şi nici Mesia cel aşteptat, ca să-i scoată pe Evrei din robia babilonică.
După această robie urmă dominaţiunea romană. Poporul lui Israel ajunse sub stăpânirea imperiului roman, iar ludeea fu administrată de funcţionari romani. Evreii fură atunci supuşi la grele sarcini şi la impozite apăsătoare, iar starea lor economică şi naţională deveni deplorabilă. Ei nu se mai gândeau decât la venirea Mântuitorului, care să-i salveze din această stare. Ştiau din spusele profeţilor că Mesia avea să vină tocmai în timpul acela. Dar lor nu le trebuia un Mesia naţional, un erou militar, care să se pună în fruntea unei oştiri şi să cucerească pe seama poporului evreesc nu numai libertatea politică, dar şi puterea de supremaţie asupra celorlalte popoare, ca odinioară. Şi când văzură, că lisus Hristos nu era viteazul care să se războiască cu sabia, când văzură că el nu le vorbea despre speranţele lor naţionale, ci propovăduia milostivirea şi bunătatea, ba spunea despre săraci şi despre necăjiţi că sunt fericiţi, iar pentru bogaţi nu avea decât cuvinte de compătimire, atunci se născu în sufletul lor convingerea că lisus nu poate fi Mântuitorul lor, că Mesia lor încă nu sosi. Evreii şi azi îl mai aşteaptă pe Mesia arătat de profeţiile vechiului testament. Neînederea Evreilor fată de lisus s’a transformat într’o adevărată ură, mai ales când arhiereii şi fariseii au instigat poporul împotriva lui, de teamă ca să nu-l ademenească cu vraja cuvântului său atât de înţelept şi de convingător. Iar când lisus a început să facă minuni şi să dea dovezi evidente despre puterea sa dumnezeiască, arătând în faţa poporului prefăcătoriile şi orgoliul arhiereilor şi fariseilor, aceştia s-au hotărît să-l piară.
A doua zi după ce îl înviase din morţi pe Lazăr, lisus a intrat în Ierusalim, unde a fost întâmpinat ca un împărat cu strigăte de : „Osana, Fiul lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului\ Osana întru cei de susl” Cine ar fi crezut atunci că pe Acela pe care poporul l-a primit în Dumineca Floriilor cu osanele, după cinci zile acelaşi popor îl va răstigni pe cruce.
Primirea triumfală a lui lisus la Ierusalim, precum şi ataşamentul tot mai mare al poporului faţă de el, i-a pus pe gânduri pe arhierei, cari observau că poporul nu le mai dădea ascultare. Atunci s’au adunat în casa arhiereului Caiafa, unde au hotărît ca să-l prindă pe lisus cu vicleşug şi apoi să-l omoare.
Unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Hristos, Iuda Iscarioteanul l-a trădat pe Domnul său, pentru treizeci de arginţi. Cu ajutorul lui Iuda, arhiereii au pus mâna pe lisus şi l-au tras în judecată pentru agitaţie şi eăsvrătire. Cu mărturii mincinoase l-au condamnat la moarte. Pedeapsa însă nu o puteau executa fără încuviinţarea guvernatorului povinciei romane, fiindcă erau sub stăpânirea imperiului roman. L-au dus atunci pe lisus înaintea guvernatorului Pilat din Pont, care nu i-a găsit nici o vină. Poporul însă era înfuriat şi cerea răstignirea lui Hristos. Atunci Pilat, cu gândul ca să-l scape dela moarte pe lisus şi-a adus aminte de obiceiul că la sărbătoarea Pastelor guvernatorul are dreptul să elibereze un vinovat şi i-a întrebat pe Evrei: „Pe cine voiţi să vă slobozesc vouă, pe Varava sau pe lisus ce se zice Hristos? Varava era cel mai mare tâlhar al timpului, care săvârşise o mulţime de crime. Pilat era convins că faţă de Varava, poporul cu si¬ guranţă va cere eliberarea lui lisus. Furia poporului era însă aşa de mare, încât ceru slobozirea lui Varava. Pe lângă toată bunăvoinţa obiectivă ce o arăta Pilat faţă de lisus, fu nevoit să dea curs justiţiei.
Poporul evreesc, ca să-şi bată joc de lisus, l-a îmbrăcat în haine împărăteşti şi l-a încoronat cu o cunună de spini, spunându-i: „Bucură-te împăratul Iudeilor . L-a dus pe muntele Golgota şi l-a răstignit între doi tâlhari, ca pe un răufăcător. In vremea aceea numai tâlharii se pedepseau cu răstignirea pe cruce. Iar pe vârful crucii sale i-au pus inscripţia: „Isus Hristos împăratul Iudeilor”, ca o indicare a faptei pentru care fusese condamnat.
Evreii l-au răstignit pe lisus, fiindcă lor nu le trebuia un Mântuitor sufletesc, ci un împărat pământesc, care să-i emancipeze din punct de vedere politic şi naţional.
Fără îndoială că lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care făcuse atâtea minuni şi care îşi profeţise chiar şi patimile, moartea şi învierea sa, ar fi putut face şi minunea ca să se salveze pe el însuşi, dar n’a vrut să o facă. Dovadă că n’a opus nici o apărare. Şi n’a vrut să se salveze, fiindcă aşa era scris în cărţile profeţilor, că Fiul lui Dumnezeu va trebui să pătimească şi să moară pentru mântuirea neamului omenesc. Ca să poată învia, trebuia să moară. Aceasta era şi voinţa Tatălui ceresc, revelată Fiului său în grădina Ghetsimani, când lisus înţelegându-o, a zis: „Părinte, dacă nu poate fi luat paharul acesta dela mine fără să-l beau, fie voia Tal”
lisus Hristos a murit pe cruce pătimind toată ziua de Vineri. In aceeaşi seară. Evreii l-au rugat pe Pilat să dea ordin soldaţilor lui ca să zdrobească fluerile picioarelor celor răstigniţi, ca să moară mai iute şi să poată fi luaţi jos de pe cruce, deoarece a doua zi fiind mare praznic. Sâmbăta Paştelor evreeşti, nu era îngăduit să rămână condamnaţii în chinuri pe cruce. Soldaţii au zdrobit fluerile celorlalţi doi tâlhari, cari încă nu muriseră, şi ajungând la Hristos, nu l-au atins, deoarece l-au găsit deja mort Numai unul dintre soldaţi i-a împuns suliţa în coastă, ieşind din locul acela sânge cu apă. Apoi losif din Arimatea, cel cu bun chip, luând trupul lui lisus de pe cruce l-a înfăşurat în giulgiuri cu miresme şi l-a aşezat în cripta sa nou construită, acoperind intrarea mormântului cu o piatră grea şi mare.
Arhiereii şi fariseii, aducându-şi aminte de vorbele lui Hristos, că va învia a treia zi din morţi, s’au dus ta Pilat şi i-au rugat să ie pună la dispoziţie soldaţi, cari să păzească mormântul lui lisus până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii săi şi furându-i corpul, să spună că Domnul lor a înviat. Arhiereii au sigilat bine cripta şi au lăsat o gardă puternică să păzească mormântul lui Hristos.
Fiul lui Dumnezeu a biruit însă moartea. în faţa puterîî dîvinităţiî sale toată măsurile luate de arhierei s’au prăbuşit. A treia zi în zorî, după cum era scris în sfânta scriptură, s’a coborît îngerul Domnului şi a răsturnat piatra mare de pe mormânt, iar pământul s’a cutremurat şi lisus Hristos a înviat din morţi.
Soldaţii, cari păzeau mormântul, s’au înspăimântat în urma celor văzute şî după ce s’au desmeticit, au alergat să dea de veste arhiereilor cele întâmplate. Aceştia, îngroziţi de cele auzite, s’au adunat şi au ţinut sfat cu cărturarii bătrâni, hotărînd ca să cumpere cu arginţi tăcerea soldaţilor, învăţându-i ca să spună tuturora, că lisus n’a înviat, ci corpul lui a fost furat de ucenici.
lisus Hristos a mai rămas pe pământ după învierea sa patruzeci de zile şi în timpul acesta s’a arătat în mai multe rânduri atât Maicii Domnului, cât şi apostolilor şi ucenicilor săi, cu cari stătea de vorbă şi le întărea sufletul în credinţă. Deprimarea lor sufletească provocată de patimele şî de moartea sa trebuia risipită. Şi le-a risipit-o prin dovedirea învierii sale şi prin demonstrarea împlinirii profeţiilor. Iar ca credinţa lor să fie şi mai mare, s’a dus în mijlocul apostolilor săi, cari stăteau cu uşile încuiate de frica Iu¬ deilor, şi le-a spus : „Pace vouă! Precum m’a trimis pe mine Tatăl meu, aşa vă trimit şi eu pe voi! Luaţi duh sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi, şi cărora le veţi ţinea, ţinute vor fi!” Apoi ca să le dovedească realitatea învierii sale şi că arătarea sa nu era o viziune, a stat cu apostolii la masă şi a mâncat peşte fript şi o bucată de fagure de miere, iar la o săptămână apostolul Toma, punând degetele în rănile Mântuitorului, s’a convins direct că lisus Hristos într’adevăr a înviat.
Duşmanii lui Hristos şi arhiereii n’au încetat a răspândi, că lisus n’a înviat, că a fost furat de ucenici, ba unii susţineau că nici n’a murit.
Puterea adevărului era însă mal mare decât minciunile arhiereilor. Este Incontestabil că lisus Hristos a murit şi că a înviat, căci dacă n’ar fi murit nici n’ar fi putut învia ori dacă n’ar fi înviat, ar fi deşartă credinţa noastră, după cum spunea apostolul Pavel.
Că lisus într-adevăr a murit, nu poate fi tăgăduit de nimeni. Aceasta au recunoscut-o chiar arhiereii, când i-au cerut lui Pilat soldaţi pentru straja mormântului, apoi moartea a fost dovedită ştiinţific cu apa şi sângele ce ieşise din coasta lui Hristos, când soldatul îl împunsese cu suliţa. Dar chiar dacă n’ar fi fost încă mort, împungerea plămânîlor iar fi cauzat moartea, iar mormântul sigilat şi închis l-ar fi asfixiat din lipsă de aer. Apoi şi soldatul, care spărsese fluerile picioarelor celor doi tâlhari, s’a convins de moartea lui lisus, căci altfel nu l-ar fi lăsat nezdrobit. S’a mai convins de moartea sa şi losif din Arimatea, care îi ceruse corpul lui lisus, ca să-l aşeze în mormânt, precum şi tot poporul care s’a adunat la locul răstignirii.
Fiind moartea deci dovedită. Evreii căutau să răstălmăcească învierea Iui lisus, susţinând că corpul Iui ar fi fost furat de apostolii sau ucenicii Domnului, cari să poată vesti lumii că lisus a înviat.
învinuirea aceasta însă cade dela sîne, când ne gândîm la puternica strajă ce o pusese arhiereii la mormântul lui lisus Cum ar fi îndrăsnit să săvârşească o astfel de faptă cu sfidarea soldaţilor înarmaţi tocmai acei apostoli şi ucenici cuprinşî de spaimă cari s’au împrăştiat în momentul prinderii şi judecării lui lisus, tocmai aceia între cari se găsea şî apostolul Petru care se lăpădase de trei orî de Hristos? Cum ar fi putut ei ridica piatra mare şi grea de pe mormânt, fără să trezească atenţiunea sentinelelor? Dar nici nu se poate admite că aceste sentinele să fi adormit, căci în cazul acesta n’ar fi primit arginţi dela arhierei, ci pedepse aspre. Tot astfel, dacă s-ar fi făcut un furt, atunci cu siguranţă că s’ar fi cercetat cazul, iar făptuitorii n’ar fi scăpat nepedepsiţi. Dacă apostolii aveau intenţiunea să-l ridice corpul lui lisus, ar fi putut-o face în noaptea de Vineri, când mormântul nu era încă păzit. Ei însă nîcî nu se gândiseră la aceasta. Ba mai mult, când li s’a spus că lisus a înviat, nici n’au vrut să creadă. Abia după ce l-au văzut, l-au pipăit şi au vorbit cu el, au crezut în învierea sa.
Că învierea lui Hristos este adevărată, ne-o dovedesc martorii vremîlor de atunci, cari au avut ocaziunea timp de patruzeci de zile să se convingă, că Hristos a trăit şi a avut vieaţă nouă în el. Este imposibil ca atâţia oameni la diverse ocaziuni să îi fost înşelaţi de simţurile lor. Şi este tot atât de imposibil, ca atâţia oameni să fi îndurat persecuţiuni şî martiraj pentru propovăduirea unui fapt neadevărat.
Invierea lui lisus Hristos este un fapt istoric, care nu mai poate fi combătut de nimeni. Această înviere a fost cea mai mare minune a lui Hristos şi ea este fundamentul credinţei noastre creştine, ea este piatra pe care şi-a clădit lisus biserica sa.
Ce s-ar fi întâmplat dacă lisus n-ar fi înviat?
Răspunsul ar implica profunde meditaţii, fiindcă întreaga refacere morală a lumii şi evoluţia civilizaţiei omeneşti s’a bazat pe imensa dragoste şi credinţă creştinească, pe care o sădise lisus Hristos în inimile oamenilor prin moartea şi prin învierea sa. Fără înviere n’ar fi fost lumină şi fără lumină lumea omenească ar fi cunoscut întunerecul, ar fi ajuns în negura suferinţelor şi a deşertăciunilor. Dacă lisus Hhristos n’ar fi înviat din morţi, ar fi însemnat sfârşitul vieţii şi începutul împărăţiei întunerecului. Ar fi fost cea mai îngrozitoare pedeapsă pe care Dumnezeu ar îi trimis-o asupra oamenilor. Dar din nemărginita sa bunătate şi milostivire. Tatăl ceresc a învrednicit neamul omenesc să vadă împlinirea revelaţiunilor sale divine pe cari le-a împărtăşit oamenilor prin gura profeţilor săi.
Invierea lui lisus Hristos a fost minunea minunilor, a fost cel mai scump dar pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor pentru mântuirea lor sufletească. De aceea, ori de câte ori sărbăm Paştile, în înimîle noastre vibrează sentimente de smerenie şi de evlavie creştinească, iar gândul este plin de credinţa religioasă pe care ne-a lăsat-o Fiul lui Dumnezeu şi pe care a întărit-o în noî prîn moartea şî prin învierea sa.