Rezumat:
În cadrul cultului dinvin creştin ortodox, stă Sfânta Liturghie deoarece ea este forma cea mai desăvârşită a cultului nostru de adoraţie, pentru că ea este cel mai sublim imn de slavă şi de laudă pe care îl putem aduce lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Sfânta Liturghie este supremul prinos de mulţumire, adică expresia cea mai desăvârşită a sentimentelor noastre de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El şi în acelaşi timp este cea mai eficace jertfă de împăcare cu Dumnezeu sau pentru ispăşirea şi iertarea păcatelor noastre. Nu în ultimul rând, Sfânta Liturghie, este cea mai puternică rugăciune de cerere sau mijlocire pe care putem să o aducem lui Dumnezeu.
Liturghia ortodoxă, aşa cum există ea astăzi, este o trilogie, fiind alcătuită din trei părţi şi anume:
- Proscomidia
- Liturghia catehumenilor (a celor chemaţi)
- Liturghia credincioşilor (Liturghia euharistică)
Proscomidia
Este prima parte a Sfintei Liturghii şi anume partea aceea în cuprinsul căreia se preaduc, se pun înainte darurile necesare jertfei euharistice. Când Mântuitorul a instituit Sfânta Euharistie a trebuit mai întâi să „pună înainte” pe masa de la Cină, adică să ofere pâinea şi vinul, pe care le-a ales să servească , pentru jertfa cea fără de sânge din biserica Sa. După restituirea Sfintei Euharistii, Mântuitorul a dat poruncă Apostolilor Săi: „ Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea.” (Luca 22, 14).
Ritualul iniţial al Proscomidiei în Biserica Veche
Sfinţii Apostoli au împlinit porunca dată de Mântuitorul Hristos, săvârşind frângerea pâinii, mai ales în ziua cea dintâi a săptămânii, ziua Domnului. (Fapte 20, 7)
La început, locul sau momentul proscomidiei din cursul Sfintei Liturghii n-a fost cel de astăzi. În ritul liturgic iniţial, comun tuturor bisericilor creştine din primele patru sau cinci secole, ritualul primirii şi pregătirii darurilor de pâine şi vin pentru Sfânta Jertfă, avea loc la începutul liturghiei credincioşilor, care în momentul corespunzător astăzi heruvicului sau ieşirii cu cinstitele daruri (Vohodul Mare). Această rânduială este explicabilă dacă ţinem seama de faptul că, numai credincioşii admişi să participe la Liturghia euharistică (a credincioşilor), adică cei botezaţi şi care nu săvârşiseră păcate grele, puteau să aducă darurile necesare pentru săvârşirea Sfintei Liturghii.
Altfel spus, catehumenii şi penitenţii nu puteau aduce daruri de pâine şi vin pentru săvârşirea Sfintei Jertfe. Acest lucru se arată foarte clar în lucrarea „Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos”: pâinea catehumenului să nu fie primită, chiar dacă ar avea fiul sau soţia credincioşi şi ar voi s-o aducă pentru ei; ofranda lui nu trebuie adusă mai înainte de a fi primit botezul.
După ce catehumenii părăseau sfântul locaş, credincioşii prezentau diaconilor darurile de pâine şi vin pentru Sfânta Jertfă. Aceste daruri era duse în cămăruţa din stânga sfântului altar care pe atunci purta mai multe denumiri: pastoforiu, protesis, paratrapezion, schevofilachion, iar astăzi poartă denumirea de proscomidiar.
După ce darurile erau depuse la proscomidiar, diaconii le alegeau pe cele proprii pentru materia Sfintei Jertfe şi le duceau împreună cu vinul amestecat cu apă la Sfânta Masă. Lucrul acesta îl găsim menţionat în Apologia I a Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful: „încetând rugăciunile, noi ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu sărutarea păcii. Apoi se aduce celui ce prezidează adunarea fraţilor, pâine şi un pahar de vin amestecat cu apă. Apoi, ne ridicăm în picioare toţi laolaltă şi înălţăm rugăciuni, după care, încetând noi rugăciunea, aşa cum am arătat mai înainte, se aduce pâine şi vin şi apă.”
După aducerea darurilor de către diaconi, episcopul sau preotul protos, le primea şi le oferea sau le preaducea, dându-le calitatea de prinos sau ofrandă, printr-o rugăciune de binecuvântare, pe care o rostea asupra lor înainte de a le sfinţi. O astfel de rugăciune întâlnim în lucrarea „Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos”: „Episcopul să-şi pună mâinile peste pâinile aşezate pe altar şi în acelaşi timp şi preoţii să-şi pună mâinile şi îndată episcopul să zică: „Îţi mulţumim Ţie, Dumnezeule Sfinte, întăritorul sufletelor noastre, dătătorul vieţii noastre, comoara nestricăciunii, Părinte al Unului-Născut al Tău, Mântuitorul nostru, pe care ni L-ai trimis nouă în vremurile cele din urmă răscumpărător şi vestitor al sfatului Tău. Căci sfatul (planul) Tău este să ne mântuim prin Tine. Ţie, Doamne, se mărturiseşte inima noastră, mintea, sufletul cu toată cugetarea, ca să vină peste noi, Doamne, harul Tău, spre a Te lăuda pe Tine neîncetat şi pe Fiul Tău cel Unul-Născut şi pe Duhul Tău cel sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.Amin.”
Acest ritual al Proscomidiei se păstrează până spre sfârşitul secolului al V-lea, începutul secolului VI. Acest lucru ni-l confirmă Sfântul Dionisie Areopagitul, în lucrarea sa „Ierarhia bisericească” care datează de la sfârşitul secolului V şi începutul secolului VI. Lucrarea a fost tradusă de Părintele Dumitru Stăniloae, şi pentru ca textul să fie înţeles mai bine, Părintele Stăniloae a făcut la fiecare capitol o serie de note mai pe înţeles.
Iată cum traduce părintele Stăniloae capitolul în care Dionisie Areopagitul prezintă în lucrarea sa ritualul aducerii ofrandelor pentru sfânta jertfă.
Cei ce rămâneau după ieşirea catehumenilor şi a celor în stare de pocăinţă, puteau să laude cu toată convingerea cele săvârşite de Dumnezeu pentru noi, prin simbolul credinţei. Pregătiţi pentru unirea cu Dumnezeu, prin mărturisirea în comun a Crezului, se pun pe altar acoperite dumnezeiasca pâine şi potirul binecuvântării, se face sărutarea între toţi slujitorii în semnul păcii între ei şi se pomenesc şi cei din diptice. Dintre cei decedaţi, se pomenesc cei ce au trăit o viaţă virtuoasă. După sărutarea între ei şi după pomenirea sfinţilor decedaţi, ierarhul şi clerul din jurul lui îşi spală în faţa sfântului altar mâinile.
Reiese din acest text că şi la sfârşitul secolului al V-lea, începutul secolului al VI-lea ritualul proscomidiei era aproximativ identic cu cel din perioada primară- secolele I-II.