Rezumat:
Tatal Nostru rugaciune
Tatal nostru
Care esti in ceruri
Sfinteasca-se numele Tau
Vie imparatia Ta
Faca-se voia Ta
Precum in cer asa si pre Pamant
Painea noastra cea de toate zilele
Da-ne-o noua astazi
Si ne iarta noua gresalele noastre
Precum si noi iertam gresitilor nostri
Si nu ne duce pre noi in ispita
Ci ne izbaveste de cel rau
Ca a Ta este imparatia
Slava si puterea
In numele Tatalui
Al Fiului
Al Sfantului Duh
Amin.
Tatal Nostru cantat
Tatăl nostru explicat vers cu vers
Tatăl nostru, Care eşti în ceruri
Iisus Hristos ne-a lăsat o singură rugăciune, Rugăciunea Domnească. Când ucenicii L-au implorat:
„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11, 1), El le-a dăruit această rugăciune:
Tatal nostru
Care esti in ceruri
Sfinteasca-se numele Tau
Vie imparatia Ta
Faca-se voia Ta
Precum in cer asa si pre Pamant
Painea noastra cea de toate zilele
Da-ne-o noua astazi
Si ne iarta noua gresalele noastre
Precum si noi iertam gresitilor nostri
Si nu ne duce pre noi in ispita
Ci ne izbaveste de cel rau
Ca a Ta este imparatia
Slava si puterea
In numele Tatalui
Al Fiului
Al Sfantului Duh
Amin.
(Matei 6,’9-13).
Această rugăciune a fost rostită fără întrerupere timp de 2000 ani. In fiecare clipă, undeva pe glob se află oameni care rostesc aceste cuvinte spuse de Hristos însuşi. Iată de ce nu există nici o altă cale mai bună spre inima creştinismului decât această rugăciune scurtă şi aparent simplă. Numai că, din moment ce mi s-a cerut în repetate rânduri să-i explic sensurile, e limpede că nu e deloc o rugăciune simplă. Ingăduiţi-mi să încep prin a spune, fără ocolişuri, că sensurile acestei rugăciuni sunt inepuizabile: nu este posibil să i se dea o explicaţie finală, concluzivă. Ca şi în cazul Sfintei Scripturi, Rugăciunea Domnească se adresează fiecăruia dintre noi în mod personal, ca şi cum ar fi fost alcătuită pentru fiecare dintre noi în parte: ea îmi este adresată mie, nevoilor mele, întrebărilor mele şi pelerinajului meu. În acelaşi timp, ea rămâne de-a pururi neschimbabilă în esenţă, de-a pururi chemându-ne să-i împlinim năzuinţele cele mai importante, cele mai înalte, cele mai desăvârşite.
Pentru a înţelege cu adevărat Rugăciunea Domnească şi a participa la ea, trebuie mai întâi să ne eliberăm de nebulozităţile noastre lăuntrice, de divizarea atenţiei noastre, de neglijenţa spirituală care ne caracterizează şi în care trăim în mod constant. Cea mai teribilă trăsătură de caracter a omului este aceea de a se ascunde mereu de tot ce i se pare prea entuziast şi semnificativ din punct de vedere spiritual. E ca şi cum am alege să fim meschini şi triviali la nivelul subconştientului, pentru că e mai uşor să trăim aşa (Poate vă amintiţi de personajul
Sviajki din romanul Anna Karenina, de Lev Tolstoi; Sviajki părea în stare să înţeleagă orice şi să discute despre orice, dar de îndată ce conversaţia ajungea la chestiuni mai profunde despre sensul vieţii, ceva se bloca în sufletul lui şi nimeni nu putea să penetreze acea blocadă. Tolstoi descrie acest fenomen general uman cu geniul său narativ greu de egalat).
Într-adevăr, o mare parte din forţa noastră interioară se îndreaptă spre înnăbuşirea vocii lăuntrice care ne cheamă la o întâlnire cu absolutul. Prin urmare, să depunem un efort cât de mic pentru a intra în spaţiul lăuntric şi în starea de spirit în care această rugăciune a rugăciunilor va începe să rezoneze cu noi şi în noi, descoperindu-ne sensurile ei depline şi devenind singurul lucru de care avem cu adevărat nevoie: mâncare şi băutură pentru sufletul nostru.
Să ne înălţăm cugetele şi să începem. Să începem cu formula de adresare, care este în acelaşi timp un apel şi o afirmaţie: Tatal nostru.
Primul lucru pe care-l oferă Hristos Domnul celor care-L roagă să-i înveţe să se roage, primul lucru, repet, pe care îl lasă lor şi nouă în dar — un dar nepreţuit şi o mare mângâiere —, ca sursă de bucurie şi izvor de inspiraţie, este prilejul de a-L numi pe Dumnezeu „Tată„, de a-L considera tatăl lor.
Ce multe idei despre Dumnezeu au vizitat imaginaţia omului! A fost numit Absolutul, Cauza Primă, Domnul, Atotputernicul, Creatorul, Ziditorul, Binefăcătorul, Atotmilostivul ş.a.m.d. Fiecare dintre aceste denumiri poartă în ea un adevăr şi se referă la experienţele profunde ale unor oameni cu o aleasă capacitate de percepţie.
Aceste două cuvinte, „Tatal nostru„, conţin toate adevărurile cuprinse în denumirile de mai sus, identificându-le, în acelaşi timp, cu apropierea sufletească, cu dragostea, cu unirea unică, irepetabilă şi plină de bucurie a omului duhovnicesc cu Dumnezeu.
In aceste două cuvinte, „Tatal nostru„, aflăm sensul iubirii şi răspunsul la iubire, experienţa apropierii sufleteşti şi bucuria ei, credinţa care devine încredere, dependenţa care cedează locul libertăţii. Acestea toate nu sunt doar idei sau concepte legate de Dumnezeu, ci realităţi care demonstrează cunoaşterea lui Dumnezeu, comuniunea cu El în dragoste, în unire, în încredere. Este vorba despre începutul cunoaşterii veşniciei. Hristos însuşi spunea, adresându-Se Părintelui ceresc: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine” (Ioan 17, 3).
Aceste două cuvinte nu sunt doar începutul, ci şi temelia Rugăciunii Domneşti; ele fac posibile toate celelalte cereri îmbogăţindu-le cu semnificaţii profunde. In sensul său cel mai adânc, în sensul său originar, creştinismul este religia paternităţii, ceea ce înseamnă că nu se sprijină pe idealuri intelectuale sau deducţii filosofice, ci pe experienţa iubirii care se revarsă asupra întregii noastre vieţi, pe experienţa iubirii personale.
Toate acestea sunt subînţelese în formula iniţială de adresare a Rugăciunii Domneşti: „Tatal nostru„. După ce le-am rostit, adăugăm: „Care eşti în ceruri„. Aici, întreaga rugăciune (şi, odată cu ea, întreaga noastră viaţă) se ridică la ceruri – întrucât cerurile sunt, înainte de toate, dimensiunea verticală a vieţii, raportarea omului la o înaltă spiritualitate, care este în acelaşi timp obiectul urii şi batjocurii virulente a celor ce reduc viaţa umană la dimensiunile ei biologice şi materiale.
Prin urmare nu este vorba despre cerul fizic sau astronomic, interpretare respinsă în mod constant de către atei, ci despre cel mai înalt stâlp de sprijin şi punct de reper al vieţii omeneşti: „Tatăl Care este în ceruri„. Este vorba despre credinţa în iubirea divină, care îmbrăţişează şi străbate întreaga lume, credinţa într-o lume în care se reflectă această iubire – lumea ca semn şi prezenţă a acestei iubiri -, credinţa că cerul este atât vocaţia fundamentală a gloriei şi destinului omenesc, cât şi locuinţa veşnică a oamenilor.
Neîndoielnic, aceasta este afirmaţia plină de bucurie ce străjuieşte începutul rugăciunii pe care ne-a dăruit-o Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru ca pe o pecete a calităţii noastre de fii şi fiice ale lui Dumnezeu: „ Tatal nostru, Care eşti în ceruri„.
Sfinţească-se numele Tau
După începutul acesta plin de bucurie şi de dragoste, ca o sărbătoare a sufletului: „Tatal nostru, Care eşti în ceruri„, spunem: „sfinţească-se numele Tău„. Ce anume ne rugăm, ce anume cerem, ce aspiraţii avem, ce speranţe nutrim atunci când pronunţăm aceste cuvinte? Poate cineva să sfinţească numele lui Dumnezeu?
Din nefericire, majoritatea credincioşilor care pronunţă aceste cuvinte nu le analizează înţelesul, iar pentru atei acesta este un motiv în plus de a da din umeri, exprimând astfel starea de confuzie pe care le-o creează combinaţia „mistică” a acestor trei cuvinte: „sfinţească-se numele Tău„. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au dat denumirile „sfânt” şi „sacru” lucrurilor şi fiinţelor pe care le-au perceput ca având o valoare supremă – impunând evlavie, respect, veneraţie, recunoştinţă acelor lucruri şi fiinţe care îi atrăgeau pe oameni, inspirându-le încredere, căldură şi apropiere sufletească. Mă refer aici la sentimentele sfinte faţă de ţara natală, la dragostea sacră faţă de părinţi, la adorarea sacră a frumuseţii, a perfecţiunii, a miracolului. Prin urmare „sfinte” sunt lucrurile mai înalte, mai pure, care cer să le dai tot ce ai mai bun în tine însuţi: cele mai bune şi mai frumoase sentimente, cele mai mari eforturi, cele mai luminoase speranţe. Specificitatea sfinţeniei constă în faptul că ea pretinde de la noi o conştientizare lăuntrică a dorinţelor celor mai evidente şi mai ascunse; de fapt, nu e vorba numai de a le conştientiza, ci şi de a vieţui şi acţiona în duhul acestei conştientizări.
A conştientiza că 2 x 2 = 4, sau că apa fierbe la o anumită temperatură, nu ne face nici mai buni, nici mai răi; noi ne referim aici la o conştientizare bipolarizantă — a drepţilor şi a păcătoşilor, a inteligenţilor şi a ignoranţilor, a geniilor şi a nătărăilor. Dar dacă trăim experienţa conştientizării sfinţeniei în termenii frumuseţii şi ai perfecţiunii morale, sau dacă beneficiem de o intuiţie deosebită despre lume şi viaţă, atunci conştientizarea respectivă va pretinde ceva de la noi, va efectua o schimbare în nor, ne va invita undeva, ne va fascina, ne va cuceri.
Cât de simplu şi de frumos a descris Puşkin toate acestea în binecunoscuta sa poezie: Amintirea unui moment de glorie…\Uitând „închipuirile”, învolburarea „răscolitoarelor furtuni” şi risipirea „nădejdilor de odinioară”, scrie poetul:
… sufletul meu era tulburat
şi ai venit încă o dată, Tu,
imagine care a şi trecut,
licărire a frumuseţii pure.
Acum, în plinătate bate inima mea,
simţind, încă o dată,
învierea dumnezeirii
şi a inspiraţiei şi a vieţii, şi
a lacrimilor şi a iubirii
Aceasta este descrierea sfinţeniei ca frumuseţe. O astfel de experienţă ne schimbă viaţa în totalitate, umplând-o, pentru a împrumuta cuvintele lui Puşkin, de înţeles, „inspiraţie”, bucurie şi dumnezeire. Experienţa religioasă este experienţa sfinţeniei în forma ei cea mai pură. Cei ce cunosc această experienţă, cât de puţin, ştiu că ea pătrunde în cele mai adânci fibre ale vieţii noastre, cerându-ne o schimbare radicală a vieţuirii noastre, o transformare lăuntrică.
Ei ştiu, de asemenea, că există în om o inerţie, o slăbiciune, o meschinărie legată de viaţa cotidiană — şi, mai presus de toate, există o frică aproape instinctivă a sa faţă de tot ce e sacru, măreţ, pur şi dumnezeiesc. Sufletele noastre, inimile noastre, se simt pur şi simplu rănite de orice întâlnire cu sfinţenia, deşi simţim chemarea lăuntrică de a ne alipi întreaga fiinţă de ea. Atunci ne amintim de spusele Sfântului Apostol Pavel referitoare la faptul că în adâncul nostru se află o lege care se luptă împotriva dorinţei noastre de a ne uni cu sfinţenia (Romani 7, 23).
„Sfinţească-se numele Tău” — acesta este strigătul celui care L-a văzut pe Dumnezeu şi L-a recunoscut, al celui care ştie că numai întâlnindu-se cu El poate descoperi plenitudinea vieţii, plenitudinea inspiraţiei şi plenitudinea fericirii.
„Sfinţească-se numele Tău” – fie ca tot ce este în lume, începând cu propria mea viaţă, cu faptele mele, cuvintele mele, să reflecte acest nume sfânt şi dumnezeiesc care ne-a fost descoperit şi dăruit! Fie ca viaţa să devină din nou un urcuş spre lumină, o înălţare, o laudă, o preamărire a puterii binelui! Fie ca totul să se umple de înţelepciune dumnezeiască şi de iubire dumnezeiască!
„Sfinţească-se numele Tău” – aceasta este şi o cerere de ajutor în dificilul efort al urcuşului nostru spiritual şi al transformării noastre lăuntrice, fiindcă, aşa cum se ştie, suntem înconjuraţi şi ţinuţi prizonieri de întuneric, răutate, josnicie, superficialitate, supărări şi necazuri. Fiecare suiş este înfrânt de o cădere, fiecare efort e urmat de un atac de slăbiciune şi descurajare — încât, într-adevăr, după cum spunea poetul Feodor Tiuciev, „viaţa se aseamănă unei păsări rănite care încearcă să urce în zbor spre ceruri, dar nu poate”.
Experienţa sfinţeniei este o întâlnire mistică cu lumile de dincolo, o vedere rapidă a frumuseţii pure, care nu ne face viaţa mai uşoară, ci mai grea; ajungem uneori săi invidiem pe cei ce sunt pur şi simplu scufundaţi în agitaţia şi preocupările vieţii de zi cu zi, fără să fie sfâşiaţi de lupte lăuntrice. Cu toate acestea, numai astfel de lupte îl ajută pe om să-şi împlinească vocaţia sa umană superioară; numai în astfel de lupte şi eforturi, în urcuşuri şi coborâşuri, omul se poate considera persoană, cu adevărat.
Toate acestea sunt cuprinse în prima cerere a Rugăciunii Domneşti: „Sfinţească-se numele Tău„. Este o cerere atât de succint exprimată, atât de spontană şi plină de bucurie, dar, în acelaşi timp, atât de plină de obstacole!
Cu toată sinceritatea şi buna credinţă de care suntem în stare, nu numai să pronunţăm aceste cuvinte, dar şi să trăim în profunzime în conformitate cu ele; tot ce purtăm în adâncul nostru se află în căutarea unei vieţi noi, a unei vieţi care să strălucească şi să ardă în noi cu flăcări sfinte, mistuind toate impurităţile din fiinţa noastră, toate imaginile nevrednice care ne trag în jos. Doamne, cât de intensă este această cerere, ce povară grea ne-a lăsat Hristos atunci când ne-a încredinţat-o, arătându-ne că aceasta este singura cerere vrednică de a fi adresată lui Dumnezeu, şi, ca atare, trebuie să fie cererea noastră de căpătâi! Cât de rareori pronunţăm aceste cuvinte ţinând seama de toate cele enunţate mai sus — şi totuşi cât de bine este să le spunem iarăşi şi iarăşi! Numai atunci când aceste cuvinte: „Sfinţească-se numele Tău” se vor face auzite în lume, numai atât timp cât nu vor fi uitate, omul nu va fi întru totul depersonalizat şi nu-şi va fi trădat întru totul vocaţia pentru care a fost creat de Dumnezeu.
„Sfinţească-se numele Tău„.
Vie împărăţia Ta
A doua cerere a Rugăciunii Domneşti este: „Vie împărăţia Ta„. Ca şi în cazul primei cereri, vă invit să ne întrebăm: Care sunt sensurile pe care trebuie să şi le însuşească un creştin credincios? Ce anume trebuie să conştientizeze? Ce să nădăjduiască? Ce să dorească? adevărul este că şi aceste întrebări sunt la fel de grele ca şi cele legate de prima cerere.
În zorii creştinismului, tâlcul acestei cereri era simplu – sau, mai precis, se poate afirma că cea de-a doua cerere a Rugăciunii Domneşti întrupa şi exprima esenţa credinţei creştine şi a speranţelor creştinilor. Este suficient să citim Sfintele Evanghelii o singură dată pentru a ne convinge că învăţăturile despre împărăţia lui Dumnezeu se află în centrul propovăduirii Mântuitorului.
„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei 4, 17) – acesta este primul îndemn pe care ni-l adresează Hristos Domnul; cu el Şi-a început propovăduirea evangheliei împărăţiei. Aproape toate parabolele hristice privesc împărăţia cerurilor, pe care Mântuitorul o compară cu o comoară pentru dobândirea căreia omul vinde tot ce are, cu grăuntele de muştar, care, odată semănat, creşte şi devine un copac imens, cu aluatul care dospeşte toată frământătura. Pretutindeni în Sfintele Evanghelii ni se face această promisiune mistică nespus de îmbietoare, această înştiinţare, această invitaţie de a intra în împărăţia lui Dumnezeu: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6, 33), pentru a fi „fiii împărăţiei” (Matei 13, 38). Poate că cel mai uimitor lucru din lunga istorie a creştinismului este faptul că tâlcuirea acestei învăţături hristice, care reprezintă nucleul mesajului evanghelic, a rămas o enigmă a cărei descifrare s-a pierdut undeva, nu se ştie unde; cu această enigmă sunt confruntaţi şi creştinii zilelor noastre. Şi atunci, cum să facem noi când ne rugăm, cum să-I spunem noi Domnului Dumnezeului nostru: „Vie împărăţia Ta„, dacă ne este străin înţelesul acestor cuvinte?
În primul rând, dificultatea constă în aceea că înseşi Sfintele Evanghelii atribuie împărăţiei cerurilor un dublu sens: pe de o parte, împărăţia ar fi, chipurile, o referire la viitorul eon, la sfârşitul timpurilor, la tărâmul de dincolo — ceea ce constituie principalul argument pe care-şi întemeiază ateii pledoaria lor, anume faptul că centrul de gravitate al creştinismului s-ar afla într-o lume invizibilă de dincolo de mormânt, care este complet netulburată de răul şi nedreptatea din această lume; pe de altă parte, creştinismul pare a fi religia unei alte lumi. Dacă aşa ar fi, atunci cererea „Vie împărăţia Ta” ar fi o rugăciune pentru ca lumea să se sfârşească, să dispară, grăbindu-se astfel intrarea în tărâmul de dincolo de moarte.
Dar, atunci, de ce spune Hristos Domnul că împărăţia cerurilor a şi venit? De ce le răspunde El ucenicilor, care-I pun întrebări despre împărăţie, că împărăţia este printre ei şi înlăuntrul lor? Ce înseamnă acest răspuns, dacă nu faptul că nu putem defini împărăţia cerurilor în termenii unei lumi viitoare, diferite de cea în care trăim, care se va instaura după ce această lume pământească se va sfârşi, va fi anihilată, printr-o catastrofă? Aflaţi în acest punct, începem să ne apropiem de miezul problemei. Noi nu mai înţelegem Evanghelia împărăţiei şi nu mai ştim pentru ce anume ne rugăm atunci când rostim a doua cerere cuprinsă în Rugăciunea Domnească: „Vie împărăţia Ta„, pentru că nu mai auzim aceste trei cuvinte în plinătatea lor, pentru că pornim totdeauna de la noi înşine, de la întrebări despre noi înşine. Până şi pe aşa-zişii „credincioşi” îi interesează religia numai în măsura în care ea le poate răspunde la întrebări care-i privesc pe ei înşişi — spre pildă: Sufletul meu este nemuritor? Pune moartea capăt la tot şi la toate sau totuşi există ceva dincolo de acel misterios şi înspăimântător salt în necunoscut?
Dar Sfintele Evanghelii nu ne vorbesc despre astfel de lucruri. Ceea ce numesc ele „împărăţia cerurilor” este întâlnirea dintre Dumnezeu şi om, întâlnirea omului cu Dumnezeu — cu Dumnezeu Care este plinătatea vieţii, viaţa însăşi a vieţii, lumina, dragostea, cunoaşterea, înţelepciunea, veşnicia. Sfintele Evanghelii ne spun că împărăţia vine şi începe odată cu această întâlnire, prin care omul Il recunoaşte pe Dumnezeu şi I se oferă cu iubire şi bucurie. Ele ne mai spun că împărăţia lui Dumnezeu vine atunci când viaţa noastră se umple de lumina Lui, de cunoaşterea Lui, de iubirea Lui. În cele din urmă, adresându-se celor care au avut deja experienţa acestei întâlniri şi şi-au umplut deja viaţa proprie cu viaţa Lui cea dumnezeiască, Sfintele Evanghelii le spun acestora că totul, inclusiv moartea lor, este învăluit într-o lumină nouă, şi că ceea ce întâlnesc ei, de fapt, ceea ce le umple viaţa aici şi acum, astăzi, este însăşi veşnicia: Dumnezeu însuşi.
Cu adevărat, pentru ce anume ne rugăm noi atunci când rostim aceste cuvinte absolut unice: „Vie împărăţia Ta”? Desigur, mai presus de orice, ne rugăm ca această întâlnire să aibă loc acum, aici, astăzi, în circumstanţele prezente. Ne rugăm ca, în dificila noastră viaţă cotidiană, să auzim cuvintele: „împărăţia este lângă voi„. Ne rugăm să ne fie viaţa plină de puterea şi lumina împărăţiei, de lumina şi puterea credinţei, a iubirii şi a nădejdii. Mai mult, dorim ca întreaga lume, care în mod evident se zbate în rele şi în doruri, în frică şi în stăruinţă, să vadă
şi să primească această lumină care a venit în lume acum două mii de ani şi ceva, atunci când la marginile imperiului roman, în pustia Iudeii, s-a auzit acel glas singuratic, dar atât de răscolitor şi vibrant: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei 3, 2). De asemenea, ne rugăm să ne ajute Dumnezeu să nu trădăm această împărăţie, să nu cădem din ea tot mereu, să nu ne scufundăm în întuneric, căci întunericul ne va sorbi în el. în sfârşit, ne rugăm ca împărăţia lui Dumnezeu să vină cu putere, aşa cum ne încredinţează Hristos Domnul.
Da, creştinismul a prefigurat dintotdeauna viitorul, a anticipat a Doua Venire a iubirii dumnezeieşti, a nutrit nădejdea apariţiei Sale ultime pe pământ şi în ceruri, „ca Dumnezeu să fie totul în toate” (I Corinteni 15, 28): „Vie împărăţia Ta„. Într-un anumit sens, nici nu este neapărat vorba despre o cerere sau o rugăciune în acest caz, ci, mai degrabă, despre bătăile inimii celor care au văzut, au simţit, au iubit — măcar o dată în viaţă — lumina şi bucuria împărăţiei lui Dumnezeu şi care ştiu că ea este începutul, substanţa şi plinătatea a tot ce există.
Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ
„Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Matei 6, 10). Aceasta este cea de-a treia cerere a Rugăciunii Domneşti. Dintre toate cererile, pare a fi cea mai simplă şi cea mai uşor de înţeles. într-adevăr, dacă o persoană crede în Dumnezeu, se cuvine să se supună voii lui Dumnezeu şi să o accepte – dar şi să dorească din toată inima ca ea, voia lui Dumnezeu, să fie acceptată pretutindeni pe pământ, după cum presupune că este acceptată în ceruri. In realitate însă este cea mai grea dintre toate celelalte cereri cuprinse în Rugăciunea Domnească.
Aş vrea să precizez că această cerere, „Facă-se voia Ta„, este criteriul ultim al credinţei, măsura potrivit căreia putem discerne, în primul rând în noi înşine, intensitatea credinţei noastre: este ea profundă sau superficială, autentică sau falsă? Cum aşa, vă întrebaţi? Deoarece adeseori, pentru a nu spune întotdeauna, chiar şi cel mai râvnitor credincios doreşte şi-I cere lui Dumnezeu, în Care pretinde că sincer crede, să-i împlinească, întocmai, propria lui voie. Dumnezeu trebuie să Se plece voii omului, nu viceversa. Cea mai evidentă mărturie se află în Sfintele Evanghelii, în relatarea vieţii lui Hristos, Domnul nostru.
Nu a fost El dintru început urmat de mulţimi de oameni? Şi motivul pentru care mergeau după El nu era faptul că îi cereau să le împlinească voia lor, iar El le-o împlinea? Îi tămăduia de boli şi neputinţe, îi ajuta în nevoinţele lor, le alina suferinţele…
Cu toate acestea, de îndată ce începea să le vorbească despre lucrurile cu adevărat esenţiale, despre faptul că cei ce vor să-L urmeze trebuie să se lepede de sinele lor, despre necesitatea de a-şi iubi vrăjmaşii şi de a-şi da viaţa pentru semenii lor, de îndată ce învăţăturile Lui deveneau dificile, solemne, chemând la sacrificiu şi cerând atingerea imposibilului — cu alte cuvinte, de îndată ce Hristos începea să-i înveţe despre voia lui Dumnezeu, oamenii Îl părăseau imediat. Mai mult chiar, se ridicau împotriva Lui cu mânie şi cu ură. Acel sinistru strigăt al mulţimilor, „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Luca 23, 21), nu s-a datorat faptului că Iisus nu a împlinit voia oamenilor?
Oamenii trăitori în zilele vieţii pământeşti a Mântuitorului voiau ajutor şi tămăduiri, iar El le vorbea despre iubire şi iertare. Ei voiau ca El să-i scape de duşmanii lor şi să le înlesnească o biruinţă deplină asupra acestora, iar El le vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu. Ei voiau ca El să le respecte tradiţiile şi obiceiurile, iar El îi sfida stând la masă cu vameşii, cu păcătoşii şi cu desfrânatele. De ce L-a trădat Iuda, nu pentru că a considerat că Iisus l-a dezamăgit? Iuda a anticipat [în mod eronat] că Hristos va face voia lui, iar Hristos S-a dat pe Sine de bunăvoie
judecăţii şi morţii.
Toate acestea sunt relatate în Sfintele Evanghelii. Dar după aceea, cele două milenii creştine care-au urmat nu au fost martorele aceleiaşi drame? Ce dorim noi cu adevărat de la Domnul Iisus Hristos — noi toţi şi fiecare dintre noi, luat în parte? Să recunoaştem: dorim ca Dumnezeu să împlinească voia noastră. Dorim ca Dumnezeu să ne asigure fericirea. Dorim ca El să ne învingă vrăjmaşii, dorim ca El să ne împlinească visurile, aspiraţiile, năzuinţele şi mai dorim să ne considere buni şi blânzi. Iar atunci când Dumnezeu nu ne face nouă pe plac, nu ne împlineşte voia, suntem frustraţi şi indispuşi – şi, bineînţeles, suntem gata să-L părăsim şi să ne lepădăm de El. Iarăşi şi iarăşi…
Spunem „Facă-se voia Ta” — dar, de fapt, ceea ce gândim este: „Facă-se voia noastră„. Din toate motivele expuse mai sus, această a treia cerere a Rugăciunii Domneşti este în primul rând un fel de judecată asupra noastră, o judecată a credinţei noastre.
Dorim noi cu adevărat ce vine de la Dumnezeu? Dorim cu adevărat să acceptăm exigenţele solemne şi aproape imposibile ale Sfintelor Evanghelii?
De asemenea, această cerere devine un fel de testare a ţelurilor noastre şi a orientărilor noastre în viaţă: ce anume doresc eu, care este principala şi cea mai înaltă valoare a vieţii mele, unde este comoara aceea despre care Hristos spunea că acolo unde este ea va fi şi inima mea (Matei 6, 21)?
Dacă istoria religiei, dacă istoria creştinismului este plină de trădări, atunci acestea nu constau atât de mult în păcatele şi slăbiciunile oamenilor, pentru că păcătosul se poate căi, iar slăbiciunea lui se poate remedia, iar cel căzut într-o neputinţă oarecare se poate restabili. Nu, cea mai cumplită trădare constă în permanenta substituire a voii lui Dumnezeu cu voinţa noastră, cu propria voie. Din pricina acestei trădări, chiar şi religia în sine devine un egoism al nostru, care, la urma urmei, merită acuzaţiile pe care le are de suportat de la duşmanii ei; în atari condiţii, religia noastră devine o pseudoreligie — şi nu este nimic mai înspăimântător pe faţa pământului decât o pseudoreligie, întrucât pseudoreligia L-a omorât pe Hristos.
Cei ce L-au condamnat pe Iisus la moarte şi L-au răstignit, cei ce L-au batjocorit şi au căutat să-L distrugă, se considerau pe ei înşişi profund religioşi. Unii dintre ei au perceput religia ca pe un fel de apoteoză naţională; pentru unii ca aceştia, Hristos era un revoluţionar primejdios, care vorbea despre iubirea de vrăjmaşi. Alţii vedeau în religie numai ceea ce era miraculos şi puternic, iar, pentru aceştia, un Hristos însângerat şi neputincios, spânzurând atârnat de cruce, era o disgraţie a religiei. Mai erau şi alţii, pe care Iisus îi dezamăgise pentru că îi învăţase lucruri pe care ei nu doreau să le audă. Şi aşa, până în zilele noastre, oamenii au continuat să gândească la fel, ceea ce subliniază importanţa majoră a înţelegerii corecte a acestei cereri: „Facă-se voia Ta„.
„Facă-se voia Ta„. în primul rând, aceasta înseamnă: ajută-mă şi dăruieşte-mi puterea de a înţelege care este voia Ta, ajută-mă să depăşesc limitele felului meu de a gândi, limitele inimii mele, ale voinţei mele — pentru a putea încerca să discern căile Tale, chiar dacă ele-mi vor fi neclare la început. Ajută-mă să accept ceea ce este greu şi în aparenţă imposibil, sau ceea ce e de nesuportat în voia Ta. Cu alte cuvinte, ajută-mă să doresc ce doreşti Tu.
De aici începe calea cea îngustă despre care ne vorbea Hristos, Domnul nostru. Imediat ce vom începe să dorim împlinirea voii divine, această chemare atât de nobilă şi totuşi atât de dificilă, oamenii din jur ne vor întoarce spatele, prietenii ne vor trăda; vom fi părăsiţi, prigoniţi şi ostracizaţi. Aceasta a fost dintotdeauna şi va fi mereu indicaţia clară că am acceptat voia lui Dumnezeu, dar şi promisiunea că angajarea pe calea cea strâmtă şi dificilă va fi în mod cert încununată de biruinţă — nu de o biruinţă omenească efemeră, ci de o biruinţă de la Dumnezeu.
Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi
Pâinea noastră cea spre fiinţă dăne-o nouă astăzi” (Matei 6, 11). Aceasta este a patra cerere legată de pâinea noastră cea de toate zilele. Semnificaţia lexicală a sintagmei „spre fiinţă” este aceea de „substanţialitate” esenţială supravieţuirii, motiv pentru care avem trebuinţă de această pâine ca hrană zilnică. Dacă primele trei cereri sunt direct legate de Dumnezeu, exprimând dorinţa noastră ca numele Său să fie preamărit, împărăţia Sa să se sălăşluiască între noi şi în noi, voia Sa să se împlinească nu numai în cer, dar şi pe pământ – cu această a patra cerere ne întoarcem, pentru a spune astfel, spre trebuinţele noastre şi începem să ne rugăm pentru noi. Cuvântul „pâine” nu înseamnă doar hrană trupească sau hrană în general, ci înseamnă absolut tot ce este necesar vieţii, tot ce constituie existenţa noastră omenească.
Pentru a ajunge la miezul acestei cereri este important să ne reamintim toate simbolurile biblice legate de hrană, întrucât numai Biblia este locul în care cererea aceasta îşi dezvăluie complexitatea ei semantică, încetând de a mai avea conotaţii strict limitate la partea fiziologică a vieţii.
Primele referiri la sensurile hranei se găsesc în relatarea biblică a creării omului. După ce a creat lumea, Dumnezeu a oferit-o omului drept hrană, ceea ce înseamnă că, înainte de toate, viaţa omului depinde de hrană, mai precis, de lume. Omul trăieşte prin hrană, transformând-o în propria sa viaţă. Această dependenţă a omului de un factor exterior lui – de materie, de lume – este atât de evidentă pentru definirea sinelui, încât Feuerbach, unul dintre întemeietorii
filosofiei materialiste, 1-a redus pe om la o faimoasă formulă: „Omul este ceea ce mănâncă„, învăţăturile scripturistice şi revelaţia biblică nu se întemeiază însă pe această dependenţă.
Omul primeşte hrană, adică însăşi viaţa sa, de la Dumnezeu. Hrana este darul lui Dumnezeu, iar omul nu trăieşte pentru a mânca, pentru a-şi asigura supravieţuirea fiziologică, ci pentru a-şi cultiva lăuntric chipul lui Dumnezeu şi asemănarea cu El.
Astfel, hrana a devenit darul vieţii, iar viaţa, o cunoaştere a libertăţii şi a frumuseţii spiritului. Hrana se transformă în viaţă, dar hrana este dezvăluită de la bun început drept biruinţă asupra unei dependenţe exclusive de ea, deoarece, atunci când Dumnezeu l-a creat pe om, i-a încredinţat stăpânire asupra pământului. Prin urmare, primind hrană de la Dumnezeu în dar, omul se umple de viaţă dumnezeiască. Iată motivul pentru care referatul biblic despre căderea omului este legat de mâncare.
Aşa trebuie înţeleasă cunoscuta relatare despre fructul oprit, pe care omul l-a mâncat pe ascuns, ferindu-se de Dumnezeu, pentru a deveni ca El. Este simplu de tâlcuit: omul a crezut că, bizuindu-se pe mâncare, va putea să primească ceea ce nu se poate primi decât direct de la Dumnezeu. Mâncarea i-a oferit omului perspectiva de a se emancipa, de a fi liber de Dumnezeu, dar tot mâncarea l-a transformat în rob al nutriţiei; astfel, omul a devenit dependent de alimente şi sclav al lumii materiale — ceea ce înseamnă, implicit, şi sclav al morţii, deoarece hrana, care-i dăruieşte viaţă fiziologică, nu poate să-i dea acea libertate faţă de lume şi faţă de moarte pe care nu i-o poate da decât Dumnezeu. Astfel, hrana, simbolul şi obârşia vieţii, a devenit simbolul morţii, căci dacă omul nu mănâncă, moare. In acelaşi timp, şi dacă mâncăm tot murim, căci hrana este comuniune cu ceva care a murit – deci hrana este comuniune cu moartea însăşi. Mântuirea, recrearea lumii, iertarea, învierea sunt şi ele legate de hrană în referatul biblic.
Atunci când, fiind ispitit în pustie de către diavol, lui Hristos I s-a făcut foame, diavolul I-a sugerat să facă din pietre pâini, dar El a refuzat, zicând: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4,4). Mântuitorul a biruit aşadar exclusiva dependenţă a noastră, a oamenilor, de pâine, de viaţă fiziologică – dependenţă care a devenit, în simbolistica biblică, povara şi sursa de suferinţă a primului om. Odată cu eliberarea lui Hristos de această dependenţă, oamenii au fost descătuşaţi din robia faţă de lumea efemeră, iar hrana a redevenit un dar al lui Dumnezeu, comuniune cu viaţa divină, cu libertatea şi veşnicia.
Acesta este sensul profund al hranei dumnezeieşti celei noi, care constituie, din zorii creştinismului, principala sursă de bucurie, cea mai însemnată Sfântă Taină a Bisericii, pe care creştinii o numesc „Euharistie„, adică „mulţumire„. Sfânta Euharistie, credinţa în comuniunea cu hrana cea nouă, cu pâinea cerească cea nouă, împlineşte revelaţia creştină despre hrană. Numai în lumina acestei revelaţii, a bucuriei acestei recunoştinţe, putem înţelege cum se cuvine întreaga profunzime a celei de-a patra cereri a Rugăciunii Domneşti: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi”. Dă-ne nouă, Doamne, astăzi, hrana care ţine de esenţa făpturii umane!
Bineînţeles, în primul rând lucrurile necesare vieţii sunt: pâinea, hrana, aerul, tot ceea ce devine viaţa noastră. Dar mai e ceva. Acel „Dă-ne (Tu) nouă” – ceea ce înseamnă că sursa noastră absolută de viaţă este Dumnezeu Însuşi, dragostea Lui, grija pe care ne-o poartă El. Indiferent de forma în care vom primi acest dar sau de persoana de la care îl vom primi, totul va veni de la Dumnezeu. Aceasta înseamnă că sensul primordial al acestui dar, ca şi ţelul lui suprem, este Dumnezeu.
Noi primim pâinea, primim viaţa, dar numai pentru ca scopul vieţii noastre să ne fie revelat. Scopul vieţii noastre se află în Dumnezeu, în cunoaşterea Lui, în dragostea noastră pentru El, în comuniunea cu El, în bucuria veşniciei Lui, în viaţa aceea pe care Sfânta Scriptură o numeşte viaţă „din belşug” (Ioan 10, 10). Doamne Dumnezeule, cât de departe este înţelegerea aceasta de filosofia lui Feuer-bach, care era aidoma unei călăuze oarbe, deci întru totul nefolositoare!
Neîndoielnic, aşa cum susţinea el, omul este ceea ce mănâncă. Dar ceea ce mănâncă omul este darul iubirii divine: omul se împărtăşeşte din lumina, din slava şi din bucuria divină, iar viaţa sa şi-o trăieşte datorită tuturor darurilor pe care le primeşte de la Dumnezeu.
„Dă-ne-o nouă astăzi” — în virtutea iubirii Tale, dă-ne nouă, făpturilor mâinilor Tale, acest astăzi, dă-ne nouă nu numai să existăm, ci să iubim cu adevărat şi pe deplin viaţa revelatoare, profund dumnezeiască şi veşnică pentru care ne-ai creat şi pe care ne-ai dăruit-o şi ne-o dăruieşti mereu, pentru ca de-a lungul ei să să Te putem cunoaşte, să Te iubim şi să-Ţi mulţumim!
Şi ne iartă nouă greşelile noastre, Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri
Si ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Dintru început, să observăm că această cerere uneşte două componente care se întreţes: iertarea păcatelor noastre şi iertarea păcatelor comise împotriva noastră. Hristos Domnul spune: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15).
Aici, în această împletire, în această relaţie, se află şi misterul profund al iertării cerute în Rugăciunea Domnească. Înainte de a analiza întreţeserea aceasta, este esenţial să ne oprim asupra felului în care înţelege omul contemporan păcatul, pentru că păcatul a devenit un concept care îi este complet străin. Ii este familiară, desigur, ideea de crimă, care se incadrează în categoria delictelor care încalcă legea, dar conceptul de crimă este un concept relativ.
De exemplu, ceea ce constituie o crimă într-o ţară poate să nu fie considerată crimă într-altă ţară. Acolo unde nu sunt legi nu sunt nici crime. Deşi crima nu este legată de lege, ea poate, într-o oarecare măsură, să derive dintr-o lege, iar legea, la rândul ei, rezultă din nevoile societăţii — iar acest lucru nu are nici o legătură, şi nici n-ar fi posibil să aibă, cu ceea ce se petrece în adâncul conştiinţei omeneşti. Atâta timp cât cineva nu impietează cu nimic asupra vieţii paşnice a societăţii, nu face rău altora şi nu nesocoteşte tradiţiile înseamnă că n-a comis nici o crimă şi n-a încălcat nici o lege.
Spre pildă, ura nu poate fi considerată mobil al unei crime până nu se materializează sau concretizează în vreun fel – în abuz fizic, în crimă, în tâlhărie. Pe de altă parte, legile nu fac casă bună cu mila, întrucât obiectivul principal al unei legi este acela de a apăra şi a menţine
ordinea în societatea umană — iar ordinea depinde de modul în care sunt puse în aplicare legile. De aceea, e deosebit de important să înţelegem că atunci când vorbim despre păcat ne ocupăm, de fapt, de ceva care diferă clar şi categoric din punct de vedere structural
de conceptul social de crimă. în timp ce crima e definită în funcţie de existenţa sau inexistenţa unei legi, păcatul rămâne în sarcina conştiinţei. Dacă ne lipseşte conştiinţa, sau dacă se diminuează percepţia noţiunii de conştiinţă în societate, sau, mai bine zis, dacă experienţa directă a conştiinţei se estompează — atunci concepţia religioasă despre păcat devine confuză şi superfluă, ca şi iertarea, de altfel, care este o noţiune înrudită cu păcatul.
Ce este conştiinţa? Ce este păcatul recunoscut şi mărturisit de conştiinţa noastră?
Nu este pur şi simplu o voce lăuntrică, vocea care ne spune ce e bun şi ce e rău. Nu este pur şi simplu o capacitate înnăscută de a deosebi binele de rău – este ceva mult mai profund şi mai mistic. Se poate ca cineva să nu fi comis nici un rău, să nu fi încălcat nici o lege, să nu fi lezat pe nimeni şi totuşi să aibă o conştiinţă încărcată.
„O conştiinţă curată” sau „o conştiinţă pătată, vinovată” – acestea sunt expresiile cele mai cunoscute care se referă la natura mistică a conştiinţei. Ivan Karamazov, unul din cei trei fraţi din celebrul roman Fraţii Karamazov, de Dostoievski, ştie foarte bine că nu şi-a ucis tatăl. Cu toate acestea, el e convins că e vinovat de paricid. Conştiinţa este, deci, convingerea profundă a vinovăţiei, a conştientizării implicării — nu neapărat într-o crimă sau în ceva rău ca atare, ci în acel rău lăuntric, cu rădăcini adânci, în acea depravare morală din care izvorăsc
toate crimele de pe pământ, în faţa cărora orice lege este neputincioasă. Atunci când Dostoiesvki a rostit faimoasa lui sentinţă: „Toţi suntem vinovaţi faţă de toţi şi pentru toţi”, aceasta nu era o rostire retorică sau o exagerare, ci o intuiţie dureroasă a vinovăţiei umane, un adevăr de conştiinţă. Nu este vorba despre faptul că noi toţi încălcăm o lege sau alta într-o măsură mai mare sau mai mică, ci despre faptul că toţi ne facem vinovaţi de unele crime mai mari sau, în cele mai multe cazuri, de crime mai mici; este vorba despre situaţiile în care acceptăm drept fapte de viaţă fie rupturi lăuntrice sau conflicte interioare cu noi înşine, fie un simulacru de viaţă bazat pe neîncredere, fie absenţa iubirii şi armoniei – carenţă care caracterizează lumea în care trăim. Conştiinţa noastră ne dezvăluie adevărul despre toate acestea.
Legea cea mai profundă a vieţii nu constă numai în a nu face răul, ci în a face binele – ceea ce înseamnă, în primul rând, a-l accepta pe celălalt, a realiza unitatea fără de care până şi cea mai paşnică societate poate deveni un iad autentic. In esenţă, acesta este cel mai mare păcat dintre toate şi pentru iertarea lui ne rugăm noi în cea de-a cincea cerere cuprinsă în Rugăciunea Domnească.
Dar pentru a considera că cele expuse mai sus reprezintă un păcat şi pentru a cere iertare pentru acest păcat, e necesar să recunoaştem mai întâi lipsa de armonie cu ceilalţi şi să facem efortul de a depăşi această deficienţă a noastră — ceea ce deja implică iertarea lor. Iertarea este o acţiune mistică ce restaurează o plinătate pierdută, aşa încât bunătatea să poată domni din nou în noi înşine; iertarea nu e o lucrare care ţine de lege, ci de etică. Din punct de vedere legal, oricine mă lezează trebuie pedepsit — şi, până când nu va fi pedepsit, nu se va împlini legea, în timp ce din punct de vedere al conştiinţei, încălcarea legii morale nu necesită o reparaţie legală, ci necesită restaurarea unităţii şi a iubirii, ceea ce nu poate realiza
nici o lege din lume. Numai iertarea reciprocă are această putere. Dacă ne vom ierta unii pe ceilalţi, atunci şi Dumnezeu ne va ierta pe noi. Numai această iertare reciprocă, repet, a noastră faţă de semenii noştri şi a lor faţă de noi, la care se adaugă iertarea lui Dumnezeu faţă de noi, ne va putea purifica temeinic conştiinţa; numai astfel va putea domni lumina în lume. In adâncurile sale, fiecare om e însetat de o asemenea purificare şi o caută din toate puterile.
Adevărul este că oamenii nu au atâta nevoie de ordine exterioară, ci de o conştiinţă curată, de acea lumină lăuntrică în absenţa căreia nu poate exista fericire autentică. Prin urmare „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” este de fapt o cerere de purificare morală şi de renaştere lăuntrică, fără de care nu ne va putea ajuta nici o lege din lume. Poate că cea mai teribilă tragedie a timpurilor noastre, a societăţilor în care trăim, constă cu precizie în aceea că, deşi se vorbeşte mult despre legalitate şi justiţie, deşi se citează multe texte de specialitate în această privinţă, aceste societăţi şi-au pierdut în intregime puterea şi frumuseţea morală de a ierta. în această ordine de idei, cererea de a le fi iertate păcatele celor care au greşit faţă de noi, împletită cu aceea de a ne fi şi nouă iertate păcatele noastre de către Dumnezeu, poate fi considerată, în mod întemeiat, drept centrul de renaştere morală cu care suntem confruntaţi în această epocă.
Şi nu ne duce pe noi în ispită, Ci ne izbăveşte de cel rău
Ultima cerere cuprinsă în Rugăciunea Domnească este: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” (Matei 6, 13). Încă din zorii creştinismului, această cerere a dus la neînţelegeri şi a suferit numeroase interpretări. În primul rând, care să fie sensul primei părţi a acestei cereri, anume: „Şi nu ne duce pe noi în ispită„? Este oare posibil ca Dumnezeu să ne
ispitească, să trimită asupra noastră suferin-ţe, fel de fel de greutăţi, ademeniri şi incertitudini care se tot acumulează până ajung să ne facă viaţa insuportabilă? Sau poate că Dumnezeu ne supune la chinuri de dragul nostru, pentru ca noi să atingem, în cele din urmă, stadiul iluminării şi al mântuirii?
în plus, cine este acest „cel rău„, de care îi cerem noi lui Dumnezeu să ne izbăvească? Iar dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci de ce triumfă răul mereu şi de ce oamenii răi biruie mereu? Şi de ce prezenţa puterii negative este mult mai evidentă decât prezenţa şi puterea lui Dumnezeu? De ce îngăduie Dumnezeu aceasta? Iar dacă, să presupunem, Dumnezeu decide să mă scape pe mine de rele, de ce nu-i scapă şi pe ceilalţi din jurul meu, pe cei care mor, unii dintre ei îndurând suferinţe cumplite?
Să recunoaştem că nu se poate răspunde cu uşurinţă la aceste întrebări. Mai exact, să recunoaştem că nu se poate răspunde deloc la astfel de întrebări, îndeosebi dacă dorim răspunsuri formulate în mod raţional, inteligent sau „obiectiv”. Nici unul dintre cei care au încercat să abordeze domeniul teodi-ceei, adică al explicării raţionale a existenţei răului în lume – în condiţiile în care se ştie că Dumnezeu Atotputernicul este omniprezent nu a reuşit să rezolve enigma aceasta într-un mod convingător. Ivan Karamazov, unul dintre cele mai cunoscute personaje dostoievskiene, ne oferă o replică foarte categorică în acest sens: „Dacă fericirea viitoare a omului va fi construită pe lacrima unui singur copil,” spune el, „eu cu respect vă anunţ că voi renunţa la o asemenea fericire„.
Atunci ce se poate spune, totuşi, despre acest subiect? Este necesar să desluşim înţelesul, sau mai precis puterea lăuntrică a acestei ultime cereri a Rugăciunii Domneşti: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău„. In primul rând, răul vine spre noi mai ales ca ispită, ca îndoială, ca destrămare a credinţei; este un triumf al întunericului, al cinismului, al neputinţei sufletului nostru.
Cutremurătoarea putere a răului nu rezidă în răul în sine, ci în faptul că răul distruge credinţa noastră în bine, distruge convingerea noastră că binele este mai puternic decât el. Acesta este înţelesul ispitei. Chiar şi încercarea de a explica răul pe calea argumentelor raţionale, pentru a-1 „justifica” sau „îndreptăţi„, dacă pot spune astfel, este tot o ispită: este o cedare lăuntrică în faţa răului. Atitudinea creştină faţă de rău constă cu precizie în a înţelege că răul nu are nici o explicaţie, nici o justificare, nici o bază — el fiind rădăcina răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu, a desprinderii de El, a ruperii de plinătatea vieţii. De asemenea, e de dorit să inţelegem că Dumnezeu nu ne dă nouă explicaţii despre rău, ci ne dă puterea de a rezista răului şi de a-l birui. Această biruinţă nu constă în capacitatea de a înţelege şi explicita răul, ci mai degrabă în capacitatea de a ne confrunta cu el înarmaţi cu deplina forţă a credinţei noastre, a nădejdii şi iubirii noastre. Prin credinţă, nădejde şi dragoste ispitele pot fi biruite. Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt răspunsuri la ispită, biruinţe asupra ispitei şi, prin urmare, asupra răului.
Aceasta a fost suprema biruinţă a lui Hristos, Cel a cărui viaţă a fost o ispită neîntreruptă. El a fost permanent în mijlocul răului sub toate formele acestuia, începând cu uciderea pruncilor nevinovaţi, care a avut loc imediat după naşterea Sa, şi sfârşind cu acea cumplită izolare, când, trădat de toţi, torturat fizic şi batjocorit, a fost supus unei teribile morţi pe cruce. Din acest unghi privind lucrurile, Sfânta Scriptură este relatarea puterii răului şi a biruinţei lui Iisus asupra răului — relatare a ispitelor îndurate de Hristos Domnul. Hristos Domnul nu a explicat pricina răului, nu 1-a „justificat”, nu 1-a „îndreptăţit” în vreun fel, ci 1-a înfruntat cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste. El nu a distrus răul, ci a demonstrat puterea luptei împotriva răului şi ne-a dat şi nouă această putere; aceasta este puterea pentru care ne rugăm atunci când spunem: „Şi nu ne duce pe noi în ispită„.
Citim în Sfintele Evanghelii că atunci când Domnul şi Mântuitorul nostru suferea singur, în inima nopţii, în Grădina Ghetsimani, când, părăsit de toţi, El „a început a Se întrista şi a Se mâhni” (Matei 26, 37), când ispita s-a năpustit asupra Lui cu toată înverşunarea, a venit un inger din cer, s-a arătat Lui şi-L întărea (Luca 22, 43).
Asemenea şi noi, cerem acelaşi ajutor ceresc în rugăciunea noastră – astfel încât, aflându-ne în faţa răului, a suferinţelor, a ispitelor, credinţa noastră să nu se clatine, nădejdea să nu slăbească, iubirea să nu se usuce, iar întunericul răului să nu pună stăpânire pe inimile noastre şi să nu se cuibărească acolo. Ne rugăm să avem încrederea în Dumnezeu pe care o avea Iisus, pentru ca toate ispitele să fie biruite de tăria credinţei noastre. Ne rugăm, în acelaşi timp, ca Dumnezeu să ne izbăvească de cel rău – iar în legătură cu această parte a rugăciunii nu ni se dă nici o explicaţie, ci ni se oferă încă o descoperire, de data aceasta despre natura personală a răului, despre persoana umană ca purtătoare a răului şi sursă a răului.
Nu există nici o realitate concretă pe care am putea-o numi „ură”, dar ura apare în toată forţa ei cutremurătoare atunci când un om urăşte un alt om. Nu există suferinţă ca atare, există oameni care suferă. Totul în această lume a noastră, totul în această viaţă a noastră, este personal. Aşadar în Rugăciunea Domnească noi nu cerem să fim izbăviţi de vreun rău impersonal, ci de cel rău.
Sursa răului se află în persoana cea rea care se hrăneşte cu răul, adică în persoana în care, într-un mod paradoxal şi teribil de dureros, binele a fost înlocuit de rău. Singura explicaţie posibilă despre cel rău este faptul că am descoperit că nu este vorba despre o forţă impersonală împrăştiată în lume, ci despre tragedia unei opţiuni personale, a unei răspunderi
personale, a unei decizii personale.
În concluzie, numai la nivelul persoanei umane poate fi biruit răul şi poate triumfa binele, nu la nivelul unor teorii abstracte. Drept aceea, de fiecare dată când spunem Rugăciunea Domnească şi cerem biruinţă asupra ispitei, optăm implicit pentru lumina credinţei, a nădejdii şi a dragostei – nu pentru întunericul răului.
Astfel, se poate înstăpâni în lume o nouă ordine a cauzalităţii, o nouă posibilitate de biruinţă a binelui asupra răului, prefigurată de această cerere a Rugăciunii Domneşti: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău„.
Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci
Ne apropiem de sfârşitul scurtei şi întru totul nesatifăcătoarei noastre incursiuni în universul Rugăciunii Domneşti. Am văzut că în spatele fiecărui cuvânt, în spatele fiecărei cereri, se întinde o lume de realităţi spirituale şi de conexiuni spirituale care de obicei scapă atenţiei noastre, pierzându-se în zbuciumul vieţii cotidiene. Din acest punct de vedere, rugăciunea
„Tatăl nostru” este mai mult decât o rugăciune; ea este o epifanie, o revelaţie a acelei lumi a spiritului pentru care am fost creaţi, o ierarhie de valori datorită căreia ne putem trăi viaţa în armonie cu Cel ce ne-a dăruit-o.
Fiecare cerere cuprinsă în această rugăciune ne deschide o nouă uşă spre un nou orizont al conştiinţei personale, o nouă revelaţie despre noi înşine. „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se numele Tău„. Aceasta înseamnă că propria mea viaţă se raportează la existenţa absolută, la existenţa divină, şi nu-şi poate afla înţelesul, lumina şi orientarea decât numai în termenii acestei raportări.
„Vie împărăţia Ta„. Aceasta înseamnă că viaţa mea este hărăzită să se umple de împărăţia binelui, a iubirii şi a bucuriei — şi că ea ar trebui să fie străbătută şi iluminată de puterea acestei împărăţii pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte şi ale cărei uşi ni le deschide chiar El.
„Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” — pentru a-mi măsura şi judeca viaţa potrivit voii Tale, pentru ca să aflu în ea, în voia Ta, o lege morală imuabilă, pentru a-mi pleca voinţa proprie, egoismul meu, patimile mele, nechibzuinţa mea în faţa ei, a voii Tale.
„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” — pentru a putea primi cu recunoştinţă şi veneraţie viaţa mea întreagă, toate bucuriile ei şi toate tristeţile ei, toate frumuseţile ei şi toate suferinţele ei, drept daruri din mâinile lui Dumnezeu, pentru a putea atinge cele mai înalte şi luminoase dimensiuni umane — nu la nivelul acelor lucruri care-mi irosesc nepreţuitul dar al vieţii. „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” — pentru ca să fiu totdeauna plin de duhul iertării, de dorinţa de a-mi construi întreaga existenţă în jurul iubirii, pentru ca toate eşecurile mele, datoriile mele, păcatele vieţii mele, să-mi fie acoperite de strălucitoarea iertare divină. „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” – pentru ca, oferindu-mă pe mine însumi voii tainice şi luminoase a Domnului, să pot birui orice ispită cu ajutorul Lui, cu osebire pe cea mai cumplită dintre ele, orbirea care întunecă lumea şi viaţa, împiedicându-mă să văd în ele prezenţa lui Dumnezeu, orbirea care-mi răpeş-te viaţa din mâinile lui Dumnezeu, înnegurrând-o şi înrăind-o. Pentru a nu ceda forţei şi farmecului persoanelor rele, pentru ca să nu se cuibărească în mine însumi ambiguitatea şi perversitatea răului care se străduie totdeauna să poarte masca binelui şi să ia forma unui înger de lumină.
Rugăciunea Domnească se încheie cu o exclamaţie solemnă, care o încununează: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci” şi care cuprinde trei cuvinte cheie, trei sensuri biblice cheie şi trei simboluri principale ale credinţei creştine. Impărăţia este aproape, a venit, ni s-a revelat: „s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17), „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21), „vie împărăţia Ta„. Dar cum? în viaţa, în cuvintele, în învăţăturile, în moartea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, în viaţa Lui plină de o extraordinară lumină şi putere, în cuvintele Lui, care sunt o poartă spre cele mai înalte culmi, în învăţăturile Lui, care dau răspunsuri tuturor întrebărilor, şi, în cele din urmă, în acel sfârşit pământesc al Lui din care a izvorât totul – începutul unei vieţi noi pentru toţi cei ce cred în El.
Când vorbim despre împărăţia lui Dumnezeu nu vorbim despre o abstracţiune, nici despre viaţa de dincolo de viaţă, nici despre ceva ce se va întâmpla după moarte. Mai presus de orice, vorbim despre ceea ce ne-a vestit, ne-a făgăduit şi ne-a dăruit Hristos nouă, celor care credem în El şi-L iubim pe El: aceasta este „împărăţia” — întrucât nicicând n-a existat ceva mai bun, mai frumos, mai strălucitor şi mai minunat revelat, făgăduit şi dăruit oamenilor. Aşa trebuie înţeleasă această primă parte: „Că a Ta este împărăţia…„.
„…şi puterea„, spunem în continuare. Ce fel de putere poate avea cineva care a murit singur pe cruce, fără să se apere în nici un fel – cineva care nu avea „unde să-şi plece capul” (Matei 8, 20)? Să încercăm să-L comparăm cu cea mai mare putere de pe pământ. Indiferent de puterea pe care o poate dobândi un om, indiferent de forţele de care este înconjurat, indiferent de câţi supuşi are, vine şi acel moment inevitabil când tot ce are se va transforma în pulbere şi nu va rămâne nimic din ceea ce avea înainte. Dar El, cel „slab”, cel „fără putere” trăieşte, este viu; nimic şi nimeni, nici o putere a nimănui nu-I poate şterge amintirea din conştiinţa oamenilor de pretutindeni.
Unii îl părăsesc şi uită de El, dar apoi se întorc din nou la El, cuceriţi de alte cuvinte, de alte făgăduinţe. în cele din urmă însă, mai devreme sau mai târziu, revin la cartea sfântă care cuprinde cuvintele pe care le-a rostit El. Din această carte iradiază imaginea Celui ce a zis: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39) -, a Celui care a spus: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34), şi, de asemenea: „Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Iar noi îi spunem Lui: „Că a Ta este împărăţia şi puterea… „
„… şi slava„. Cât de iluzorie, scurtă şi fragilă este orice slavă în lumea în care trăim! Se pare că slava este lucrul pe care Hristos l-a căutat cel mai puţin. Dar dacă există o slavă profundă şi indestructibilă, aceea nu poate fi decât cea care se aprinde şi arde oriunde este El — slava bunătăţii, slava credinţei, slava nădejdii. Mai presus de toate, El este purtător de lumină, iradiind o lumină necunoscută pe pământ înainte de El. Privindu-L, îl vom înţelege pe poetul care exclama: „El vorbeşte cu măreţia stelelor şi cu frumuseţea zorilor creaţiei!”.
Înţelegem cu întreaga noastră fiinţă, nu numai cu intelectul, ce caută omul de-a lungul zbuciumatei sale existenţe, după ce însetează el în toiul luptei sale cu viaţa: omul tânjeşte să fie aprins de această lumină şi doreşte ca totul să strălucească de frumuseţe cerească, să fie plin de slava cerească a Domnului şi Mântuitorului său. „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi
slava în veci„. Aici se încheie Rugăciunea Domnească. Atâta timp cât ne vom aminti această rugăciune, atâta timp cât o vom repeta fără întrerupere, viaţa noastră va fi deschisă impărăţiei, va fi plină de putere, va străluci . în slavă – iar întunericul, ura şi răul vor fi cu totul neputincioase.