Potrivit tradiţiei, Sfantului Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscut, încă din epoca elenistică, sub numele de ” Sciţia” premerg inceputurile crestinismului. Aceste informaţii privitoare la predica”apostolică” în Sciţia sunt menţionate în lucrarea lui Hipolit Romanul, „Despre apostoli” (mort în timpul persecuţiei lui Decius 249-251), iar în secolul IV apare în „Historia ecclesiastică” (III;1) a scriitorului bisericesc Eusebiu de Cezareea Palestinei, care le-a preluat dintr-o lucrare a lui Origen (mort în 254, „Comentarii la Geneză”, cartea a III-a).
Inceputurile crestinismului
Cercetările mai recente bazate pe un Calendar (sinaxar) got din secolul IV şi pe două Martilogii apusene, a lui Adon şi Usuard, din secolul IX au scos la lumină faptul că în teritoriul danubiano-pontic a predicat şi Sfantul Apostol Filip. Se precizează că Sfântul Apostol Filip ” a convertit la credinţă în Hristos aproape întreaga Sciţia şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi episcopi „. Aşadar, pe bună dreptate, creştinismul românesc poate fi socotit de origine apostolică.
Dupa colonizarea în masă a noii provincii romane Dacia (după 106 d.Hr.) se poate vorbi de anumiţi ” misionari neoficiali ” prin care s-a putut răspândi noua învăţătură creştină în Dacia, şi anume : prin unii colonişti aduşi din întregul Imperiul Roman, prin soldaţi din armata romană, aduşi în Dacia (legiunile a V-a Macedonica la Potaissa şi a XIII-a Gemina la Apulum- azi Alba Iulia), prin sclavii unor familii înstărite, prin negustorii veniţi în Dacia.
În perioada stăpânirii romane în Dacia, propagarea învăţăturii creştine se desfăşura destul de anevoios, căci în Imperiul Roman creştinismul a avut statut de ” religio illicita „, dar cu aceasta a cunoscut o înflorire deosebită odată cu promulgarea ” Edictului de la Mediolanum ” de către împăratul Constantin cel Mare (306-337) , azi Milano (313) prin care se acorda libertatea religiei creştine.
Trebuie menţionat faptul că asupra vieţii bisericeşti a daco-romanilor nu se poate vorbi de o încreştinare a poporului la o anumită dată sau de o convertire în masă. Romanizarea şi creştinarea au fost două procese paralele, acesta din urmă s-a desfăşurat lent, neforţat, în decurs de câteva secole, aşadar după încheierea procesului de romanizare s-a format un popor nou, cu o credinţă nouă, cea creştină, cu alte cuvinte, poporul român s-a născut creştin.
Profesorul Radu Vulpe scria despre inceputurile crestinismului :
„Toate popoarele din jurul Daciei îşi cunosc data precisă când au devenit creştine,… , dar poporul nostru n-o poate preciza, deoarece n-are certificat de botez(…) Noi suntem români fiindcă suntem creştini şi creştini fiindcă suntem români”
Intrarea eparhiilor daco-romane sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol a constituit la acceptarea şi păstrarea ” ritului bizantin „, încât poporul român este singurul de origine romană, dar de credinţă ortodoxă, cu alte cuvinte, un popor legat de Roma prin origine şi limbă, dar de Constantinopol prin credinţă.
